Multă vreme, furtul de artă a avut în imaginarul public imaginea unei infracţiuni de-a dreptul elegante. Hoți cu clasă, specializați, operațiuni pregătite cu minuțiozitate, intrări discrete în muzee și obiecte scoase din vitrine fără ca cineva să observe. Unele dintre cele mai cunoscute jafuri din ultimele decenii au avut, într-adevăr, toate ingredientele unui film de acţiune.
Imaginea aceasta s-a schimbat brusc în ultimii ani. Un nou raport Europol, intitulat „Changing tactics, changing targets: the evolving nature of museum heists”, arată că furturile din muzee devin mai agresive, iar infractorii își aleg tot mai atent țintele în funcție de valoarea lor și de cât de ușor pot fi transformate în bani. Europol vorbește despre folosirea tot mai frecventă a baroaselor, explozibililor și armelor de foc, dar și despre apariția unor grupuri recrutate punctual pentru astfel de operațiuni.
De la discreţie la baros
Schimbarea se vede cel mai clar în modul în care sunt atacate muzeele. În locul spărgătorilor discreţi, cu o anumită eleganţă, apar operațiuni directe și rapide, în care vitrinele sunt sparte, ușile sunt distruse, iar personalul este amenințat.
În ianuarie 2025, Muzeul Drents din Assen, Olanda, a fost atacat cu explozibili. Hoții au pătruns în clădire și au furat obiecte din tezaurul dacic expus în cadrul expoziției „Dacia! Regatul aurului și argintului”, inclusiv Coiful de la Coțofenești și trei brățări dacice de aur.
Cazul are o parte bună. În urma anchetei comune a autorităților române și olandeze, trei dintre obiectele furate au fost recuperate. Coiful de la Coțofenești și două dintre cele trei brățări au fost predate României la începutul lui aprilie 2026 și au revenit apoi în țară.
Recuperarea lor arată cât de importantă poate fi cooperarea internațională. În același timp, cazul ilustrează perfect problema descrisă de Europol: atunci când un atac este violent și urmărește obiecte de mare valoare, timpul devine esențial.
Iar astfel de atacuri nu s-au limitat la Olanda. În 2024, Muzeul Cognacq-Jay din Paris a fost atacat de persoane mascate înarmate cu topoare și bâte de baseball, care au furat obiecte decorate cu aur și pietre prețioase. Un an mai târziu, în octombrie 2025, hoții au atacat Luvrul, au spart o fereastră a Galeriei Apollo și au furat bijuterii istorice. Europol include ambele cazuri printre exemplele care ilustrează noua tendință.
Aceste jafuri au precedente importante. În 2017, de la Muzeul Bode din Berlin a fost furată moneda de aur „Big Maple Leaf”, cu o greutate de aproximativ 100 de kilograme. În 2019, Muzeul Grünes Gewölbe din Dresda a fost atacat, iar vitrinele au fost sparte cu topoarele.
Diferența este că, în astfel de cazuri, infractorii nu mai par interesați în primul rând de discreție. Miza este viteza: să intre, să distrugă obstacolul, să ia obiectele și să dispară înainte ca autoritățile să poată opri atacul.
Aurul, noua țintă
Această schimbare de tactică este legată de o schimbare și mai importantă: ce anume aleg hoții să fure. Un tablou celebru poate valora milioane, însă notorietatea lui îl face dificil de vândut. Cu cât o operă este mai cunoscută, cu atât este mai ușor de identificat și cu atât este mai dificil să fie repusă în circuit.
Aurul e, însă, o altă poveste. Valoarea lui poate fi recuperată prin topire, chiar dacă obiectul își pierde astfel forma și identitatea istorică. Același principiu se aplică pietrelor prețioase: scoase dintr-o bijuterie sau dintr-o piesă istorică, ele pot fi mai ușor introduse în alte circuite comerciale.
Pentru patrimoniu, aceasta este una dintre cele mai grave amenințări. Un tablou furat poate fi recuperat după ani. Un obiect topit pentru metalul din care este făcut e pierdut pentru totdeauna.
Europol indică, de asemenea, interesul infractorilor pentru anumite categorii de obiecte culturale care au o cerere ridicată pe piețele internaționale. Printre acestea se află obiecte chinezești de colecție și alte bunuri culturale pentru care există cumpărători dispuși să plătească sume importante.
Când jaful devine un serviciu
O altă schimbare importantă privește oamenii care comit aceste furturi. Studiul Europol observă apariția unor grupuri ad-hoc și implicarea unor infractori proveniți din alte zone ale crimei organizate. Pentru aceștia, un muzeu poate deveni o nouă țintă, mai ales dacă este perceput ca fiind mai puțin protejat decât o bancă sau un transport de valori.
În unele cazuri, executanții pot fi recrutați punctual prin rețele sociale sau canale de comunicare criptate. Ei primesc o sarcină precisă, execută atacul și pot să nu știe cine sunt comanditarii sau cumpărătorii finali.
Este modelul cunoscut sub numele de „Crime-as-a-Service”: crima este împărțită în servicii, iar fiecare participant poate cunoaşte doar o mică parte din planul de ansamblu.
Această fragmentare complică anchetele. Polițiștii trebuie să identifice simultan executanții, intermediarii, finanțatorii și eventualii cumpărători, în timp ce obiectele furate pot traversa rapid mai multe frontiere.
Muzeul: spațiu public sau fortăreață?
Muzeele au însă o problemă structurală. Ele trebuie să fie deschise publicului. Un muzeu nu poate funcționa precum un seif. Vizitatorii trebuie să intre cu uşurinţă, să circule liber prin săli, să vadă exponatele, să se apropie de ele și să se bucure de arhitectura clădirii.
În același timp, această deschidere oferă infractorilor posibilitatea de a observa spațiul înaintea unui atac: intrările, traseele, poziționarea sistemelor de securitate și accesul către vitrine.
Problema este și mai complicată în cazul clădirilor istorice. Multe muzee europene funcționează în palate și monumente vechi de sute de ani. Instalarea unor sisteme moderne de securitate trebuie făcută fără să afecteze clădirea protejată.
Apare astfel o dilemă dificilă: cum protejezi un obiect vechi de două mii de ani într-o clădire veche de câteva sute de ani, fără să transformi muzeul într-o fortăreață?
Câteva minute pot face diferența
În acest nou context, securitatea muzeală trebuie să urmărească un obiectiv foarte concret: întârzierea atacatorului. Vitrinele mai rezistente, sistemele care detectează imediat o tentativă de efracție și mecanismele care întârzie accesul la obiecte pot câștiga minute prețioase pentru intervenția poliției.
La fel de importantă este cooperarea internațională. Un obiect furat într-o țară poate ajunge foarte repede în alta, iar ancheta trebuie să poată fi condusă cu aceeași viteză. Europol oferă deja sprijin operațional și analitic autorităților naționale, inclusiv prin Centrul European pentru Criminalitate Gravă și Organizată, ESOCC. În cazul furtului obiectelor dacice, ancheta comună româno-olandeză a fost esențială pentru recuperarea celor trei obiecte.
Și expozițiile temporare cer o atenție specială. Atunci când obiecte de o valoare istorică excepțională călătoresc în alte țări, securitatea lor trebuie evaluată înainte de transport, dar și pe toată durata expunerii.
În cele din urmă, miza acestor jafuri depășește cu mult valoarea de piață a obiectelor. Un tablou poate fi recuperat. O bijuterie poate fi găsită. Un coif sau o brățară pot reveni, după luni de anchetă, în țara de origine. Dar dacă un artefact din aur este topit, ceea ce dispare nu este doar metalul din care a fost făcut. Dispare obiectul care a supraviețuit secolelor și, odată cu el, o parte din povestea unei civilizații.
Pentru muzeele europene, aceasta este noua provocare: să protejeze patrimoniul într-o epocă în care hoții sunt mai rapizi, atacurile sunt mai violente, iar piața ilegală este tot mai bine conectată.
